miercuri, 22 iunie 2011

Lacul Arnon

E pe langa Gstaad. Gstaad e cunoscut in Elvetia pentru 2 lucruri: pentru turistii cocheti si bogati care vin sa-si petreaca timpul in micutul oras si pentru faptul ca e orasel de limita. Cum ce limita? Limita intre elvetienii de limba franceza si cei de limba germana. Oraselul e de limba germana. Lacul despre care va vorbesc azi, la fel. De fapt nu ei, ci locuitorii lor. Desi lacul nu cred sa aibe multi, si pestii cred ca nu vorbesc. Desi am evidente probleme sa ma exprim, vorbeam despre locuitorii din apropierea lacului.De fapt nu chiar asa aproape, ceva mai departe, nimeni nu are casa chiar pe mal. Si in curand veti intelege de ce nu...
O poza cu lacul va va da o mica idee.
Lacul Arnon

Lipseste ceva pe malul lacului? Poate persoanele insirate la plaja? Aveti dreptate, nu era o zi cu mult soare, dar totusi...

luni, 20 iunie 2011

Iarasi am 29 de ani. Si ochelari

De vreo cativa ani in perioada asta a anului mai adaug un an. Am 29 de ani si nu incercati sa-mi spuneti ca as avea mai mult ca va pierdeti timpul!! Eu stiu foarte bine ca am 29 de ani si asta nu de azi, de ieri, ci de cativa ani deja!!
Anul asta nu e un simplu an cand mi se reconfirma varsta (scuzati ca insist, e vorba deci de 29 de ani) ci un an mai aparte. Mi-am facut un control de vedere si da, se confirma si faptul ca va trebui sa port ochelari. M-am bucurat! O ocazie in aur sa-mi dau un aer mai intelectual si trendy! M-am lansat deci in alesul ochelarilor. Se agita vanzatorul in jurul meu sa ma intrebe ce ochelari vreau. Cum sa-i raspund cand nici macar eu nu stiam?? M-am uitat la etalaj si mi s-au oprit ochii pe o pereche de ochelari de o culoare superba, un fel de 'lie de vin' mai spre mov. O splendoare. Ii pun pe ochi, si-i zambesc sotului cu inteles: da, semanau izbitor cu ochelarii de soare ai fetitei noastre.
Ah, ochelarii de soare ai fetitei noastre... O adevarata istorie... Ii vazuse intr-un magazin, ii luase in mana si ne-a turuit tot ce-a gasit ea demn de zis la cei 3 anisori si timp de vreo 10 minute pana am cedat nervos si i-am cumparat. :)

marți, 14 iunie 2011

Downshifting

O stire de pe hotnews azi - Administratia Central Park vrea sa-i scoata din parc pe muzicienii stradali. "Oamenii vin in parc pentru liniste si natura"- mi-a ajutat memoria sa se trezeasca. Am regasit senzatii care probabil se sterg din orice memorie 'eficienta' dar raman ancorate in memoria mea.
In timpul verii la pranz aveam obiceiul sa imi iau cate o salata si sa o mananc asezata pe iarba intr-un parc. Aproape tot timpul acelasi parc, aproape tot timpul aceiasi ora. Si aproape tot timpul dupa un sfert de ora de liniste isi luau baietii de la intretinerea parcului coasa si se apucau de lucru. Singura problema e ca prin 'coasa' trebuie sa intelegeti coasa cu motor care face zgomotul ala specific si suficient de puternic incat muncitorii sa fie obligati sa lucreze cu protectii pe urechi.
Aceiasi faza in timpul unei vacante dar de data asta in Timisoara, orasul copilariei mele. Am mers in parc, era tot in timpul saptamanii, si simteam nevoia unui moment de liniste departe de betonul supraincalzit. Am luat-o pe langa centru intr-un parc unde nu era nimeni. De ce nimeni? Nu ma intrebati, nu mi-e clar nici mie. La un moment dat aud un fasait ciudat, agreabil, dar totusi suficient de transant ca sa intorc capul si sa privesc. Era un om cu coasa si taia iarba. Am exclamat (de fapt aproape strigat) "Asta era solutia!". Noroc ca omul de la coasa avea treaba mai importanta decat sa se sinchiseasca de nebuna aia ce sta singura prin parc.Avea miscarile alea specifice, atat de elegante, pe care mi le aminteam din copilarie. E oricum de neuitat, sunt totusi aproape singurele miscari elegante, cursive ale barbatilor de prin sate. Nici cand danseaza nu au o finete asemanatoare.